Hans Belting şi viziunea apocaliptică asupra istoriei artei. (2010)
Concluzii neconcludente.
Neţinând seama de poziţia lui HB de negare a limitelor între diferitele etape, stiluri şi curente ale istoriei artei, voi face o comparaţie, care îmi apare firească. Şi anune între „post-modernism” (în sens larg) şi „post-Renaştere”.
Post-Renaşterea a marcat un moment de dezorientare, resimţită în rândurile artiştilor după culmile atinse de protagoniştii Renaşterii Înalte, Ea a coincis cu o perioadă de schimbare a echilibrului economic şi politic european, ceea ce a provocat şi războaie distrugătoare pe toată suprafaţa Europei occidentale. A existat şi după Renaşterea Înaltă o perioadă, de pierdere a direcţiei, moment când parea că “istoria a luat sârrşit”, că nimic nou nu mai poate apare în addomeniul artei, convingere care a dus la copierea modelelor, sincretism sau dimpotrivă, la dispersie a direcţiilor, etc. –şi anume, în ceea ce s-a numit etapa manierismului. Etapă care, în cele din urmă a dus la o producţie prolifică şi valoroasă, ea însăşi.
Ca şi Renaşterea, arta modernă a însemnat un salt extraordinar în elaborarea unui nou limbaj plastic. Artiştii Renaşterii au depus un efort uriaş pentru crearea unui limbaj nou, complex şi armonizat cu noile concepţii despre lume. Uriaş a fost şi efortul moderniştilor (demonizaţi în fel şi chip în etapa actuală) de a crea o structurare nouă a imaginii, un limbaj adecuat epocii lor, un limbaj epurat, al semnelor bazate pe specificul limbajului vizual. Şi este firească epuizarea şi debusolarea. care a urmat, copierea modelelor admirate sau multiplicarea direcţiilor, lipsa tunor momente culminante. Istoria artei însoţind înflorirea sau declinul artei pe plan teoretic, urmează un curs asemănător. Fundamenrară în epoca Renaşterii de către Vasari şi, nu întâmplător, dezvoltată în secolele XIX-XX, cum sesizează şi HB, de fapt nu a încetat să servească analizei şi cunoaşterii fenomenului artistic, , indiferent dacă îi acceptăm sau nu diferitele concluzii ale reprezentanţilor ei.
După cum nici teza “sfîrşitului istoriei” pe plan social-politic nu a fost confirmată, se poate presupune că şi “sfârşitul istoriei artei”, şi cu atât mai mult al artei, este o teză vulnerabilă. Metamorfozele expresiei prin imagini vizuale sunt previzibile şi imprevizibile în acelaş timp. Ca şi ale istoriei artei, însoţitoarea ei.
Aloisus Riegl
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.